Cerul din vis cerne o ploaie de rază.
Ochii-mi se-nchid, inima trează rămâne
Cu dor aşteptând clipa eternă de mâine.
Nu înţelegi rana suflare că are?
Adâncă e ea, iar tu apeşi tot mai tare...
De ce întorci capul spre-o lume străină?
Ochii tăi dorm, nevoie au ei de lumină!
Nourii plâng, în suflet groaznic mai tună.
Flori arămii formează cortegii sub lună.
Nopţile cresc, frică de beznă e-amară
Singur mă simt – ecou într-o peşteră goală.
Braţele-ntind ca ramuri bolnave de toamnă
Glasul lor stins zadarnic din urmă te cheamă...
Vrei să mai vii, inimii să-i ţii de veghe?
Departe eşti tu – o mie şi una de leghe.
Orele trec, nimeni nu pare să vadă.
Frunzele cad. Pustiele roţi de pe stradă...
Lacrimi arunc după un dram de speranţă.
Aştept în pat un sunet de mână pe clanţă.
Totuşi adorm, inima mea e rănită.
Pătura stă la tălpi mereu azvârlită
Şi mă întreb, deşi a-nceput să mă sece –
- Cine mai vrea s-acopere trupul meu rece?
Ce trist esti aici...
RăspundețiȘtergere