Abia de ajung,
Căci timpu-i zadarnic,
Iar drumul e lung...
Cum urcă într-una
Spre-naltul ceresc
Cu ochii din suflet
Mereu o privesc.
Din stins-a mea viaţă
Apune spre-nalt,
Revarsă cu gheaţă
Surâsul ei cald.
Şi stau pe pământul
Cel umed şi trist,
Răpit sunt de gândul
Eternului vis!
Când grijile toate
Mă-ngroapă din plin
Apare în noapte
O stea din senin.
Aluneca-n rază
Pe zărea cea stinsă
Că ochii-mi să vază
Lumina-i aprinsă.
Dar ea tot se-nalţă
Spre cerul din vis
Departe de viaţă
Şi sufletu-mi trist.
C-un zâmbet de moarte
Latent, uniform.
Ea urcă spre noaptea
Eternului somn.
Deci seară cu seară
Urcând tot mereu –
Ea lin se coboară
La sufletul meu.
Dar ea e deasupra,
Iar eu sunt aici!
Părem doar atâta –
Prieteni, amici...
La steaua eu astfel
Abia de ajung,
Căci timpu-i zadarnic,
Iar drumul e lung...
La steaua singuratatii...
RăspundețiȘtergere