Suspectul

De zile-ncoace aud pe cineva,
În somnul meu, afară sau la joacă...
Or în tramvai, chiar oamenii de pleacă -
Dar tot aud un glas plăpând, ceva...

Aud un glas, când merg la şcoală
Şi nu ştiu cum, e parcă vântul cald.
Eu m-am gândit că-s frunzele ce cad,
Dar ele-s moarte de atâta toamnă.

Vreau să mănânc, dar tot aud un glas.
Iar nici la duş nu pot să fiu distins,
Oriunde sunt aud un glas mai stins
Ca un ecou adânc, încet, retras...

Vreau să mă culc, dar tot aud ceva
Mi-s ochii vineţi de la insomnie,
Din întuneric... Nu e o stafie,
Nu cred, dar mă tot cheamă cineva.

Şi de îţi spun, că tot aud un glas
Aud, iar de-l urmez, mereu se pierde!
`L-aud în apă, în culoarea verde,
În buzunarul stâng, în orice pas...

Ieri, lângă parc pe nume mă striga
Un vechi amic. Eu însă, n-am răspuns...
Parc-aş fi vrut, dar îmi era de-ajuns,
Căci de un timp – mă cheamă Cineva.

Adio

Aprinzi mereu ca flacăra
Pe pieptul meu durere,
Când laşi o baltă-n urma ta
De stele.

Renaşti în lacrimi dulci mereu
Un rod de frumuseţe,
Când văd plutind în ochiul tău
Tristeţe.

Ţii aurul în scrin pierdut
Amorului fierbinte,
Aud vorbindu-ţi gura mut –
Mă minte.

Îneci cu valuri de dureri
A vieţii mele maluri,
Când mă îneacă ca şi ieri
Doar valuri.

Ai strâns la piept cu dor nebun
A inimii speranţă,
Când ai aflat a ei acum
Balanţă.

Şi-ai spulberat-o într-un loc
Ce nu pot a invi-o,
Căci spun din coardele-mi cu foc:
Adio!

Dar tu rămâi cu farmec plin
Cu restul vieţii tale,
Căci înflorind mi-ai scos cu chin
Petale...

Şi ca poetul din trecut
Te scriu pe orice filă,
Căci tu eşti visul meu pierdut –
Copilă.

Dar eu te ştiu pe sânul meu
Ca frumuseţe rară;
Căci tu din cale eşti mereu
Afară.

Apus

Foşnesc secundele
ducând soarele în zare.
Apusul mă sperie, mă face
să tremur;
lumina lui e înfiorătoare –
vibrează cadenţat pregătit să renască
a doua zi.
Dar ziua care urmează e trecută în totală uitare,
iar eu tremur din nou.
Nu-i nimeni altcineva în afară de tine
să mă audă.

Cioburi de iarnă

În ochii mei încă se reflectă
noaptea în care tu
ai căzut de pe piedestal,
în mii de cioburi de marmură albă.
Frunzele s-au răsfirat împrejurul tău
şi nimeni nu le mai poate culege.
Strâng la piept amintirea unui zmeu
pierdut pe bolta unui sfârşit de vară
pe care vântul încă îl îndepărtează dincolo,
tot mai departe de sufletul meu...
Chiar dacă plouă eu nu mai am cum să mă mai ud.
Şi plouă.
Plouă cu frunze de toamnă.

Cupid

Îţi aminteşti
cum Cupidon, cel orb,
şi-a întins săgeata
şi te-a nimerit în coastă?
Durerea aceea insuportabilă
ţi-a fost ridicată
după trei veri
după care ai plecat
fără să mai întorci capul,
iar Cupidon şi-a recăpătat vederea.

Marasm de toamnă

Afară-i frig, eu mă întind pe gânduri
Citind din cartea negrei amintiri;

Aştept un semn, aştept să mă inspiri
Rănit de dor, culcat pe-un pat de scânduri.

Cu ochii tăi ce izvorăsc zâmbiri

Şi vocea ta ce freamătă în cânturi,
Cu steaua ta din suflet pe pământuri
Mă-nalţi în vis, marasmul mi-l răsfiri!

Dar al meu suflet plin de chinuiri
L-am aruncat cândva, într-un ocean, departe...
Mă uit pe geam şi plouă cu-amintiri,

Dar tu din balul noptii înstelate
Nu curgi ca valul rece de gândiri.
Şi plouă iar, cu lacrimi în cascade...

Nor de plumb

Eşti ca un nor de plumb,
ce-şi plânge durerea în tăcere
 – dincolo –
pe un deal îndepărtat,

şi-a cărui ploaie o auzi doar atunci
când te îndepărtezi de el,
încet-încet

şi simţi cum pătrunde în tine
picătură cu picătură
ca un râu de lacrimi neîntrerupt.

Am bătut atâta cale ca să ajung
la dealul cu pricina,
dar părea că te îndepărtezi din ce în ce
mai mult.

Într-o zi te-am aşteptat acolo, sus
să îmi spui povestea suferinţei tale,
dar nu ai mai venit,
iar în locul tău a ieşit, ca un rege impunător,
soarele.

Urmele tale s-au pierdut pe cer,
duse de vântul cald de primăvară
şi le privesc cu cel mai nemărginit dor
pe care l-am simţit vreodată.
Ai plecat
şi văd urme de nori pe ceruri...

Urme de paşi in noapte

îţi aminteşti noaptea trecută?
e imposibil să nu mi-o amintesc;
zâmbeai la geam ca un înger,
şi ai îngenuncheat toate stelele
la balconul tău înnoptat
nu cu mult timp înainte sau după ce
noi ne-am sărutat.
ţi-am simţit sărutul dinainte
sau chiar şi după
şi astfel –
îţi mai aminteşti noaptea trecută?

imaginea ta mă urmăreşte neîncetat,
ca ecoul unei amintiri frumoase
pe care numai dacă te răneşti
la cap
o poţi uita.
dar acolo unde sunt eu rănit
nu pot obloji

in niciun fel.
iar rana creşte cu timpul,
ca o umbră care se măreşte atunci când
cometa care o provoacă
se apropie din ce în ce mai aproape
de Pământ.

aud încă primele cuvinte
pe care le-am uitat.
s-au transformat în paşi umani
şi mă urmăresc tot timpul.
cu toate că aş vrea să mă opresc
ca să aud ce mi-au spus întâia dată
când te-am întâlnit
îmi e teamă ca nu cumva
să-mi fi mărturisit că mă iubeşti
pentru totdeauna

La steaua

La steaua din ceruri
Abia de ajung,
Căci timpu-i zadarnic,
Iar drumul e lung...

Cum urcă într-una
Spre-naltul ceresc
Cu ochii din suflet
Mereu o privesc.

Din stins-a mea viaţă
Apune spre-nalt,
Revarsă cu gheaţă
Surâsul ei cald.

Şi stau pe pământul
Cel umed şi trist,
Răpit sunt de gândul
Eternului vis!

Când grijile toate
Mă-ngroapă din plin
Apare în noapte
O stea din senin.

Aluneca-n rază
Pe zărea cea stinsă
Că ochii-mi să vază
Lumina-i aprinsă.

Dar ea tot se-nalţă
Spre cerul din vis
Departe de viaţă
Şi sufletu-mi trist.

C-un zâmbet de moarte
Latent, uniform.
Ea urcă spre noaptea
Eternului somn.

Deci seară cu seară
Urcând tot mereu –
Ea lin se coboară
La sufletul meu.

Dar ea e deasupra,
Iar eu sunt aici!
Părem doar atâta –
Prieteni, amici...

La steaua eu astfel
Abia de ajung,
Căci timpu-i zadarnic,
Iar drumul e lung...

Vestis in mors

Te-ai înzestrat, iubită!
În haina neagr-a morţii
Şi pleci cu dulci emoţii,
Cu paşi repezi, grăbită.

Te-ai cununat cu floare
A patului de veci,
A tale braţe-s reci,
Dar inima un soare!

În urma ta plâng frunze
Ce cad pe al meu gând.
Tu te-ai făcut pământ
Din care se nasc muze.

Pe boltă trece luna
Învăluind văpaie,
De stele cade-o ploaie,
Dar caut numai una!

Se-aprinde-n visu-mi noaptea
Cu chinuri şi eres
Când mă gândesc ades –
Ce e viaţa, moartea?

Tu te-ai ascuns în umbră,
Penumbra vieţii mele
În care umblă stele
Pe bolta pururi sumbră.

Simţire

Un val de flăcări sufletu-mi îngheaţă,
Un lac de lacrimi prinde iarăşi viaţă,
Un gând nocturn în ceaţă mă cuprinde;
Îmi este frig, dar inima-i fierbinte.

O zi trecând e-o viaţă de durere,
O şoaptă doar e-o noapte de mistere,
Un ochi închis ascunde fără vină
Latente râuri, ape cu lumină.

Un nor de griji asupra mea se-abate,
Un stol de gânduri zboară mai departe,
În vânt batista, una doar, se zbate,
Un dor aprins fiinţa mea o arde!

Un pas făcut într-un deşert de ploaie,
Poem de sânge, unul, pe o foaie,
O mână-n vânt zadarnic fluturată,
O stea arzând aprinde bolta toată!

Un zâmbet trist pe-o piatră albă, rece,
Un vârf de ac suind la ora zece,
Un strigăt scurt născând mereu din urmă,
Un suflet cald în care plouă, tună...

Un mistic loc pururi mă-mpresoară,
O vorbă face tot în jur să piară,
Un gest tăcut dup-o cortină neagră
Arată totul, viaţa ta întreagă.

Un drum închis sclipiri mereu adună,
Un vis atins se-nalţă înspre lună,
O şansă doar în viaţă ţi se-arată,
O dată doar iubim, numai o dată!

Seara când dorm

Seara când dorm stelele toate veghează,
Cerul din vis cerne o ploaie de rază.
Ochii-mi se-nchid, inima trează rămâne
Cu dor aşteptând clipa eternă de mâine.

Nu înţelegi rana suflare că are?
Adâncă e ea, iar tu apeşi tot mai tare...
De ce întorci capul spre-o lume străină?
Ochii tăi dorm, nevoie au ei de lumină!

Nourii plâng, în suflet groaznic mai tună.
Flori arămii formează cortegii sub lună.
Nopţile cresc, frică de beznă e-amară
Singur mă simt – ecou într-o peşteră goală.

Braţele-ntind ca ramuri bolnave de toamnă
Glasul lor stins zadarnic din urmă te cheamă...
Vrei să mai vii, inimii să-i ţii de veghe?
Departe eşti tu – o mie şi una de leghe.

Orele trec, nimeni nu pare să vadă.
Frunzele cad. Pustiele roţi de pe stradă...
Lacrimi arunc după un dram de speranţă.
Aştept în pat un sunet de mână pe clanţă.

Totuşi adorm, inima mea e rănită.
Pătura stă la tălpi mereu azvârlită
Şi mă întreb, deşi a-nceput să mă sece –
- Cine mai vrea s-acopere trupul meu rece?

Aud ecoul unui bun rămas

Aud ecoul unui bun rămas
În depărtări zadarnic cum mă cheamă
Şi-a cărui umbră creşte pas cu pas
Din frunzele căzute astă toamnă.

Privind mereu sub stelele tăcute –
Bolnave, cum e inima mea goală...
Văd norii suferinţelor trecute
A căror ploaie veşnic mă-mpresoară.

Iar pe alei, când sufletele toate
Au adormit devreme în morminte
Văd băncile tăcute şi uitate –
O mană rece, un sărut fierbinte.

Un freamăt doar, un scârţâit de poartă
Să-mi curme visul, aş dori, acuma!
Deşi trezit visez o lume moartă
Asupra cărei trează doarme luna.

Să vii încet, păşind ca o nălucă
Lumină albă, galbenă, albastră...
S-aud cum vântul bate în ulucă
Şi tremură la uşă, la fereastră.

Şi tot aştept, speranţa mă slăbeşte,
Ca lumânarea ceara mea se stinge.
Căzut în pat aud timpul cum trece:
Afară-i soare, plouă, poate ninge...

Jumatate

Sunt compus din tine,
un tu mai descompus...
fără petale, fără speranţă,
fără lumină de viaţă,

Aşa cum eşti tu aşa mă simt şi eu
dar într-un fel
în care nu m-am mai simţit până acum...
Poate asta înseamnă să iubeşti:
nu să fii doi şi nici unul întreg,
ci un tu înjumătăţit,
un tu care se pierde.

Aşa sunt eu, compus din tine,
înjumătăţit şi pierdut.
eu nu mai sunt eu

Sunt jumătate din tine.

Florile Maiului

Pierdute doruri vântul le alungă
şi le aruncă dincolo de noapte...
Le dăm de urmă, dar mereu le pierdem
ca nişte file rupte dintr-o carte.

Trec norii vieţii peste stradă noastră
Întunecând atâtea amintiri plăcute.
Noi am iubit prea mult a mării spumă
Şi am uitat de clipele mărunte.

N-om revedea de-acuma niciodată
Acea privire, acel zâmbet blând
Ce ne-ncălzeau în suflet ca un soare
Ce-şi varsă drag lumina pe pământ.

Nu vom primi din nou acea iubire
A-mbrăţişării unor braţe calde,
N-om săruta nicicând aceleaşi buze
Atât de dulci, chiar foarte, mult prea foarte.

Vom renunţa la muntele visării
Pe care paşi senini ne ridicau.
Azi au murit şi valurile mării
Şi razele ce-asupra-i luminau.

Azi nu mai cred în stele şi în basme
Şi nici în flori pe care le-am cules
Să te-ncunun cu rouă şi mireasmă,
Dar nu mai cred în tine mai ales.

Ce vom trăi de-acum, doar poze fade
A unor amintiri deja trecute
prin focul care-n inima mai arde –
Iubiri eterne, dar pe veci pierdute...

Plopul

Se scutură plopii în zefirul
primăverii,
sufletul tău tace în depărtarea nopţii lui Decembrie...
Încerc să acopăr inima cu flori,
dar cerul se uită
şi ştie...
Cine sunt eu? – sunt un plop tăcut,
Scuturându-se zgomotos în vântul de odinioară.
Numele tău a rămas tipărit printre stele,
nopţile sunt întunecate fără tine.
Dar unde eşti? Cine eşti tu?
Eu sunt un plop. Mă scutur de suferinţă
înspre trecut.

O clipă

O clipă numa`  ţine răsăritul,
Dar de departe îl simţim mai greu.
Cine ştie unde locuieşte?
Cine ştie raza lui cat ţine?
O clipă numa` ţine asfinţitul.
Există un anumit timp şi pentru frunză
ca, în cădere,
să atingă pământul.
Un anumit timp durează şi sărutul.
Unul singur –
o veşnicie.
O clipă numa` durează omul:
Fuga lui – zadarnică.
Iubirea lui – efemeră.
Noi am uitat cine suntem.
Noi nu mai suntem cum am fost odinioară.
Până şi floarea ştie că e floare,
Şi salcâmul, dacă-l bate vântul,
se apleacă, trunchiul să şi-l vadă.
Trunchiul: bătrân şi veşted.
Lacrimile noastre nu mai plâng,
ele se sufocă; sunt multe, mult prea multe -
de aceea curg.
Ele nu mai au loc să-şi spună durerea,
nu mai au loc să ne spună – inima, ce simte?
O clipă numa`. O clipa-i omenirea.
O clipă este mâna ce-o întindem,
O clipă e sărutul de pe buze,
O clipă-i fericirea, ca nisipul,
O clipă-i valul ce străbate marea,
iar braţele ce te cuprind cu teamă
o clipă ţin şi se desprind cu greu.
În calda temniţă a braţelor mele
te-am ţinut şi eu...
O clipă te-am ţinut, o clipă numa`...
Ce-mi foloseşte dacă mai trăiesc acuma?