În depărtări zadarnic cum mă cheamă
Şi-a cărui umbră creşte pas cu pas
Din frunzele căzute astă toamnă.
Privind mereu sub stelele tăcute –
Bolnave, cum e inima mea goală...
Văd norii suferinţelor trecute
A căror ploaie veşnic mă-mpresoară.
Iar pe alei, când sufletele toate
Au adormit devreme în morminte
Văd băncile tăcute şi uitate –
O mană rece, un sărut fierbinte.
Un freamăt doar, un scârţâit de poartă
Să-mi curme visul, aş dori, acuma!
Deşi trezit visez o lume moartă
Asupra cărei trează doarme luna.
Să vii încet, păşind ca o nălucă
Lumină albă, galbenă, albastră...
S-aud cum vântul bate în ulucă
Şi tremură la uşă, la fereastră.
Şi tot aştept, speranţa mă slăbeşte,
Ca lumânarea ceara mea se stinge.
Căzut în pat aud timpul cum trece:
Afară-i soare, plouă, poate ninge...
E de rau acest ecou...asa ca nu vreau sa-l aud...
RăspundețiȘtergere