sâmbătă, 17 mai 2014

Felinarul








Aş vrea să pot, din răsputeri, aşterne,
tot ce simt,
pierdută umbră.
Doar că dincolo de tot ce simt,
stă, înţepenit şi singur,
un felinar.
Un felinar stins.
Iar acest stins felinar
aşteaptă trecătorii în zadar.

Singurătatea lui
depăşeşte tăcerea anotimpurilor,
foşnetul frunzelor,
glasul nopţilor...

Mi s-a părut puţin ciudat
în clipa-n care-un tânăr agitat
trecuse, noaptea, singur, cam târziu
pe lângă felinarul stins,
pustiu.
Nimic!
Nimic şi-n ziua care a urmat –
Opt, nouă, zece umbre-am numărat.
Dar felinarul,
înghiţind în gol, în sec
nu a deschis asupra-i niciun bec.

Nu s-a aprins nici anul ce-a urmat.
Dar nici al doilea,
şi nici celălalt.

Şi-am înţeles, pe urmă
Un secret –
nu are rost că eu să mai aştept,
căci felinarul, ce-n trecut lumina bine
în fapt te aştepta
numai
pe tine.

luni, 9 aprilie 2012

Sisfus

înşelând înţelepciunea zeilor
care
mi-au prorocit o viaţă
dezlegat de tine
am fost condamnat
în Infern –
la nopţi asudate şi nedormite,
astfel să nu te port
nici în suflet, nici în minte.

îndepărtat de tine
ca Pluto
de epicentrul universului
am ales să nu port povara
îngheţului
până la inevitabila
mea moarte,
încât, evitând destinul
ce mi-a fost dăruit de zei,
mi-am luat viaţa
de mai multe ori şi,
până să fiu readus la viaţă,
am avut puţin timp de fiecare dată
să îţi văd imaginea
mult dorită
sub ecranul rece al pleoapelor.
astfel că sunt căznit la nesfârşit
să îmi iau viaţa
ca să pot trăi
alături de
amintirea chipului tău.

Un eu neeu

înaintea ultimului apus,
înainte să adorm
am realizat că nu văd lumea cu ochii mei
că numai pleoapele sunt genuine
şi restul care formează spectrul ocular.
paşii mei au fost mereu făcuţi în absenţa mea
cârmuiţi de o diferită conştiinţă,
dar drumurile pe care am mers au fost
întotdeauna
adevărate.
aerul pe care l-am respirat
l-am simţit infiltrându-se
cu adevărat
în plămânii mei.

în tot acest timp
în care eu mi-am lipsit
am trecut pe lângă oameni
cărora nu le-am acordat importanţă
şi am rostit cuvinte goale
pe care nu le-am simţit probabil
niciodată.
am fost abstinent de mine,
am avut o abţinere de la
cine sunt eu.
mai pe scurt
sau mai pe şleau
am fost mai mult
un
neeu.

în cazul în care aţi dat mâna cu mine,
mi-aţi zâmbit,
m-aţi sărutat,
mi-aţi urat o zi bună,
aţi urlat la mine din rărunchi –
cel mai probabil am simţit
o uşoară furnicătură
în zona viscerală.
în cazul în care am fost colegi,
rude,
prieteni sau inamici
nu m-aş putea considera norocos sau ghinionist,
ci doar un simplu
oportunist.

sunt lucruri pe care le-am omis
şi pe care ar trebui să le regret
din adâncul inimii,
dar simt o uşoară
uşurare
având în vedere
despărţirile pe care de fapt
neeu-ul meu
le-a suferit.

eu sunt un mincinos,
nu mi-am găsit locul
nici timpul,
iar acum că sunt eu
am constatat, cu ironie,
că am o problemă de identitate –
lucru care nu îmi place deloc.
aşa că accept să rămân
în continuare altcineva:
un eu neeu.

marți, 3 aprilie 2012

Aud paşi mereu...



Trebuie să închid ochii ca să te văd,
Să las norii să dezvăluie cerul senin.
Aş vrea să merg în ţara aceea frumoasă
Cu flori multe şi stele.
Florile sunt bătucite, pentru că
am călcat amândoi pe ele atâta timp,
Dar stelele... Stelele încă mai strălucesc!
Sunt multe, atât de multe,
Dar nu îndeajuns pentru tine.
Nu or să fie niciodată!
Mereu le caut:
Le caut în fiecare rază de dimineaţă
Le caut în fiecare amintire trăită
În fiecare zâmbet pe care mi-l oferi
În fiecare vis care mă trimite dincolo de hotarele singurătăţii omeneşti
În fiecare tramvai de 6
mereu privind în el să te caut
ca un nebun alergând dup-o fantasmă.
Mi-e frig din nou şi tremur.
Braţele tale se desprind de mine.
Mi-e dor de căldura lor,
mi-e dor să te iubesc.
Regret că niciun copac n-a făcut zgomot.
Aş vrea să-l aud totuşi,
ca să te văd din nou,
să te strâng în braţe,
să te iubesc!
De fiecare dată când mă simt doborât şi mă gândesc la tine
Mă uit către cer
Mă uit după stele
Mereu căutând să le ascult,
Să le admir pentru tine,
Oricât de puţine ar fi...
Mereu strălucesc
Şi se aud paşi mereu.
Aud într-una paşi de tramvai...

joi, 29 martie 2012

Suspectul

De zile-ncoace aud pe cineva,
În somnul meu, afară sau la joacă...
Or în tramvai, chiar oamenii de pleacă -
Dar tot aud un glas plăpând, ceva...

Aud un glas, când merg la şcoală
Şi nu ştiu cum, e parcă vântul cald.
Eu m-am gândit că-s frunzele ce cad,
Dar ele-s moarte de atâta toamnă.

Vreau să mănânc, dar tot aud un glas.
Iar nici la duş nu pot să fiu distins,
Oriunde sunt aud un glas mai stins
Ca un ecou adânc, încet, retras...

Vreau să mă culc, dar tot aud ceva
Mi-s ochii vineţi de la insomnie,
Din întuneric... Nu e o stafie,
Nu cred, dar mă tot cheamă cineva.

Şi de îţi spun, că tot aud un glas
Aud, iar de-l urmez, mereu se pierde!
`L-aud în apă, în culoarea verde,
În buzunarul stâng, în orice pas...

Ieri, lângă parc pe nume mă striga
Un vechi amic. Eu însă, n-am răspuns...
Parc-aş fi vrut, dar îmi era de-ajuns,
Căci de un timp – mă cheamă Cineva.

duminică, 18 martie 2012

Adio






Aprinzi mereu ca flacăra
Pe pieptul meu durere,
Când laşi o baltă-n urma ta
De stele.

Renaşti în lacrimi dulci mereu
Un rod de frumuseţe,
Când văd plutind în ochiul tău
Tristeţe.

Ţii aurul în scrin pierdut
Amorului fierbinte,
Aud vorbindu-ţi gura mut –
Mă minte.

Îneci cu valuri de dureri
A vieţii mele maluri,
Când mă îneacă ca şi ieri
Doar valuri.

Ai strâns la piept cu dor nebun
A inimii speranţă,
Când ai aflat a ei acum
Balanţă.

Şi-ai spulberat-o într-un loc
Ce nu pot a invi-o,
Căci spun din coardele-mi cu foc:
Adio!

Dar tu rămâi cu farmec plin
Cu restul vieţii tale,
Căci înflorind mi-ai scos cu chin
Petale...

Şi ca poetul din trecut
Te scriu pe orice filă,
Căci tu eşti visul meu pierdut –
Copilă.

Dar eu te ştiu pe sânul meu
Ca frumuseţe rară;
Căci tu din cale eşti mereu
Afară.

miercuri, 14 martie 2012

Apus

Foşnesc secundele
ducând soarele în zare.
Apusul mă sperie, mă face
să tremur;
lumina lui e înfiorătoare –
vibrează cadenţat pregătit să renască
a doua zi.
Dar ziua care urmează e trecută în totală uitare,
iar eu tremur din nou.
Nu-i nimeni altcineva în afară de tine
să mă audă.