Nor de plumb

Eşti ca un nor de plumb,
ce-şi plânge durerea în tăcere
 – dincolo –
pe un deal îndepărtat,

şi-a cărui ploaie o auzi doar atunci
când te îndepărtezi de el,
încet-încet

şi simţi cum pătrunde în tine
picătură cu picătură
ca un râu de lacrimi neîntrerupt.

Am bătut atâta cale ca să ajung
la dealul cu pricina,
dar părea că te îndepărtezi din ce în ce
mai mult.

Într-o zi te-am aşteptat acolo, sus
să îmi spui povestea suferinţei tale,
dar nu ai mai venit,
iar în locul tău a ieşit, ca un rege impunător,
soarele.

Urmele tale s-au pierdut pe cer,
duse de vântul cald de primăvară
şi le privesc cu cel mai nemărginit dor
pe care l-am simţit vreodată.
Ai plecat
şi văd urme de nori pe ceruri...