sâmbătă, 17 mai 2014

Felinarul








Aş vrea să pot, din răsputeri, aşterne,
tot ce simt,
pierdută umbră.
Doar că dincolo de tot ce simt,
stă, înţepenit şi singur,
un felinar.
Un felinar stins.
Iar acest stins felinar
aşteaptă trecătorii în zadar.

Singurătatea lui
depăşeşte tăcerea anotimpurilor,
foşnetul frunzelor,
glasul nopţilor...

Mi s-a părut puţin ciudat
în clipa-n care-un tânăr agitat
trecuse, noaptea, singur, cam târziu
pe lângă felinarul stins,
pustiu.
Nimic!
Nimic şi-n ziua care a urmat –
Opt, nouă, zece umbre-am numărat.
Dar felinarul,
înghiţind în gol, în sec
nu a deschis asupra-i niciun bec.

Nu s-a aprins nici anul ce-a urmat.
Dar nici al doilea,
şi nici celălalt.

Şi-am înţeles, pe urmă
Un secret –
nu are rost că eu să mai aştept,
căci felinarul, ce-n trecut lumina bine
în fapt te aştepta
numai
pe tine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu