Aş vrea să pot,
din răsputeri, aşterne,
tot ce simt,
pierdută umbră.
Doar că dincolo
de tot ce simt,
stă, înţepenit
şi singur,
un felinar.
Un felinar
stins.
Iar acest stins
felinar
aşteaptă
trecătorii în zadar.
Singurătatea lui
depăşeşte tăcerea
anotimpurilor,
foşnetul
frunzelor,
glasul nopţilor...
Mi s-a părut
puţin ciudat
trecuse,
noaptea, singur, cam târziu
pe lângă
felinarul stins,
pustiu.
Nimic!
Nimic şi-n ziua
care a urmat –
Opt, nouă, zece
umbre-am numărat.
Dar felinarul,
înghiţind în
gol, în sec
nu a deschis
asupra-i niciun bec.
Nu s-a aprins
nici anul ce-a urmat.
Dar nici al
doilea,
şi nici
celălalt.
Şi-am înţeles,
pe urmă
Un secret –
nu are rost că
eu să mai aştept,
căci felinarul,
ce-n trecut lumina bine
în fapt te
aştepta
numai
pe tine.